Serie de lucrări la 100 de ani de la moartea lui Franz Kafka, pornind de la două texte ale scriitorului Călin Andrei Mihăilescu.
* * *
A series of works marking the 100th anniversary of Franz Kafka's death, based on two texts by writer Călin Andrei Mihăilescu.
AFKA
Călin Andrei Mihăilescu
Călin Andrei Mihăilescu
Statuia secolului a ieşit din Marele Război fără cap. Cine-a mai văzut secol fără cap? Pînă şi Revoluţia franceză, cînd i-a luat capul regelui, l-a înlocuit cu cel al împăratului. Şi tocmai secolul nostru, atît de dezvoltat, să n-aibă cap? Nimeni nu ştia cum s-a întîmplat nenorocirea, aşa că s-au apucat s-o arate cu degetul şi să facă bancuri pe seama ei. Ştiţi cît de tăios şi de negru tinde să fie umorul postbelic. Unii au diagnosticat că secolul suferea de acefalită, alţii că, după toate utopiile împinse spre cruzime şi dreptate, îşi pierduse capul în nori. Iar cei mai mulţi, speriaţi de vid, s-au adunat în grupuri de sculptori amatori să-i pună secolului cap. În doar cîţiva ani, s-a strîns ditamai coada.
Cei mai mici şi-au trimis sculptorii cu capetele eroilor lor naţionali, iar norvegienii—ce ironie!—cu capul lui Sibelius; cei mai mari au delegat cărăuşi îmbrăcaţi ca de bal să li-l ducă pe Freud sau pe Isus. Cum să se pună cu Isus Mickiewicz sau Ahtun Pashtun sau Svejk, oameni importanţi, poate chiar giganţi ai unor culturi de care nu se sinchisea nimeni altcineva? Sau cu Maica Tereza? Ori cu Messi? Feministele au adus capul unei femei lipsite de culoare, vîrstă şi funde. Anarhiştii au sculptat o grenadă fără un ochi. O comunitate din Bizanţ a venit cu un tren cu 11.000 de capete de îngeri; într-o noapte trenul a fost prădat de un comando de franţuji secreţi condusă de generalul Bataille. Cît despre vietnamezi... Ruşii şi-au schimbat numele în sovietici, să nu fie recunoscuţi cînd se băgau în faţă la coadă, dar se cocoţau pe statuie în fiecare noapte şi îi puneau capul lui Lenin, pe care geniştii îl spărgeau cu dinamită dimineţa. Americanii, şi mai dihai, proiectau holograme, cînd cu capul lui Roosevelt, cînd cu-al Marilynei Monroe, aşa că statuia a fost pusă într-un clopot de sticlă cu refracţie anti-hologramatică şi euterpă. Asociaţia pensionarilor de pe Park Avenue a insistat, totuşi, ca statuia să aiba capul Hannei Arendt.
Nu-i uşor fără cap. Şi şi mai greu e să alegi capul potrivit, chit că sculptura nu mai e ce era. Ia gîndiţi-vă ce-ar fi ieşit dacă s-ar fi pus un cap sculptat de Giacometti sau de Brâncuşi sau de Anish Kapoor. Tot arta veche e mai bună. Capul să fie cap, asta a hotărît primul comitet de selecţie. Deşi, cîteva luni mai tîrziu, acesta a fost răsturnat de la putere de un nou comitet care includea şi civili, ideea capului-cap a rămas. Şi fiecare comitet de după aceea a invocat-o pe Elena din Troia, că, fie că era cu Menelaos, fie cu Paris, tot cap de statuie avea şi că, în genere, cu Homer nu te pui. Doar cu asta au fost toţi de acord. În rest, fiecare cu a lui; au început războaie de frontieră între brazilieni şi argentinieni—amîndouă naţiile voiau să-i pună statuii capul lui Borges, şi au continuat cele dintre Germania şi Bavaria, Pakistan şi India şi dintre Ghana şi Croaţia. Eschimoşii au rămas la ei, împodobindu-şi fiecare aisberg mai semeţ cu cîte un cap de morsă. Egiptenii au făcut un cap aşa de mare al lui Tutankhamon că nu l-au putut transporta. Aşa că secolul trecea, iar lipsa de cap devenise singura problemă globală a sfirşitului de veac.
Comitetul de impas de pe lîngă UNESCO a decretat, după o şedinţă lungă de o lună, să-l însărcineze pe rabinul Eminovich, părintele IQ-ului, cu alegerea capului. L-au invitat la Geneva şi, după ce i-au prezentat problema, i-au lăsat-o în grijă. Şi s-a pus rabinul nostru pe gîndit din greu. Dar parcă era o osîndă, că din camera lui de hotel se auzeau răcnete noaptea şi cîteodată ţipete, iar Amanda, camerista filipineză, nici nu îndrăznea să mai intre în fieful gînditorului. În fine, după mai multe săptămîni, rabinul a strecurat pe sub uşă o foaie scrisă grijuliu. Amanda camerista a dus-o la directorul hotelului, iar acesta la şeful comitetului, care a făcut-o publică. Poate cei mai în vîrstă îşi amintesc de ea—a fost publicată peste tot.
Rabinul Eminovich dădea următorul verdict: „Secolul acesta n-a fost al oamenilor, ci al fiarelor. Fiarele autocefale au pîrjolit pămîntul. Fiarele tehnicii l-au închis într-o mască de fier. Fiarele birocraţiei l-au acoperit de ştampile. De aceea capul statuii nu poate reprezenta nici un om”.
—Şi atunci ce ne facem?, s-a smiorcăit Amanda prin uşă. Rabi, rămînem fără cap?
—Nu, a spus rabinul. Iar n-ai citit pînă la capăt, Amanda?
—Sînt sensibilă, rabi. M-a apucat plînsul şi...
—Uite, acolo spune că a fost odată un om pe care îl chema Kafka. Personajele despre care a scris el se numeau Iosif K, sau K, mereu K, un fel de constantă universală. Şi el spunea că, în mersul lucrurilor, există o graniţă pe care, dacă ai trecut-o, nu te mai poţi întoarce. Ei bine, graniţa aia trebuie trecută, cum au făcut-o şi Iosif K şi K. Nici o distanţă din lume nu e mai mare decît cea dintre K şi afka. De aceea, capul statuii va fi litera K.
--//--
de la caz la ucaz
Călin Andrei Mihăilescu
Călin Andrei Mihăilescu
„Remember, Democracy never lasts long. It soon wastes, exhausts, and murders itself“
John Adams
Eram în clasa a unsprezecea cînd ne-au venit o droaie de colegi noi la hispanicul liceu bucureştean „Iulia Hasdeu“ – chilieni refugiaţi din ţara lui Allende, pe care tocmai o preluase cu foc şi pară Augusto Pinochet. Noi vorbeam spaniola madrilenă, noi eram cu nasul pe sus, noi îi ener- vam colonial pe sîsîiţii din Santiago care-şi pierduseră pa- tria socialistă la nici jumătate de mileniu de la debaclul incaș. Şi cînd ne simţeam mai bine, dă Partidul ucaz nou: să purtăm numai costumele bleumarin de liceu cînd ieşim, oriunde, din casă. Şi să avem matricolele galben-pe-albastru la vedere, să ştie tot omul trecător la ce şcoală sîntem şi ce număr matricol avem, ca nu cumva anonimatul să ne în- curajeze imoralitatea. Grija pentru individualizare nu ne dădea pace; nici noi ei; voiam să ne pierdem în mase; şi chilienii, chit că erau socialişti entuziaşti (neavizaţi), au învăţat şi ei pe dată; totul părea cu fundu-n sus. Foarte curînd, aveam să aflăm de la Europa liberă că numitul ucaz fusese stîrnit de următorul eveniment: şase liceeni, odrasle de nomenclaturişti, care se troscăniseră într-o vilă din Primăverii, s-au urcat în Mercedesul tăticului unuia să dea o raită nocturnă. O maşină a miliţiei s-a luat după ei, ei s-au panicat, a urmat o cursă prea rapidă prin oraş, maşina a intrat cu peste o sută la oră într-un stîlp şi patru dintre puşti au murit. Logic, de atunci înainte toţi liceenii ro- mâni trebuiau să umble în uniforme şi să fie identificabili dintr-o ochire. Regimul vitezei prea mari ca să nu producă impresia de instantaneitate marchează şi evenimentul (ac- cidentul) şi legislarea lui (ucazul a fost dat cu o zi mai tîrziu) şi izbirea nucii de perete (impactul absurdului asupra unei noi metode de control al unui segment al populaţiei). Şi mimetismul vitezelor, şi coincidenţa lor, se supun „legii efectului imediat“ dragi gîndirii reflexe a lui Nicolae Ceauşescu, care îşi dorea ordinele să-i fie împlinite pe dată. Lasă că, după cîteva săptămîni de respectare prudentă a noului ucaz, acesta a început să-şi piardă impetuozitatea, noi legîndu-ne matricolele cu elastic şi scoţîndu-le de cum ieşeam de la şcoală; iar în oraş umblam mai ales în blugi şi cămăşi colorate, dacă le-om fi avut. Cu trecerea lunilor, ucazul s-a tot tocit pînă n-a mai rămas din el decît un balon răsuflat, care a fost aruncat în groapa cu furnici a multelor legi absurde, dar niciodată abrogate, aşa că mai putea fi invocat şi ani mai tîrziu ca instrument de şantaj al elevilor cu părul prea lung.
Istoria dreptului românesc e şi una a conflictului dintre codurile simultan în vigoare (de pildă judeţul lui vodă, diva- nul boieresc, dreptul romano-bizantin şi legea pămîntului); în perioada comunistă, codurile unice, civil şi penal, au fost stropite împărăteşte cu ucazuri (legi, decrete, hotărîri, re- guli şi norme date prin, de pildă, HCM-uri, adică Hotărîri ale Consiliului de Miniştri, similare OUG-urilor – Ordo- nanţelor de Urgenţă – ale României post-decembriste) care nu odată se nutreau din cîte un caz unic, dar adeseori se băteau cap în cap. De multe ori, însă, erau clar definite şi non-conflictuale, cum de pildă HCM-ul nr.56/1954
„privind scoaterea din Rezerva de Stat cu titlul de împru- mut a unor rulmenţi“.
Istoria dreptului românesc e şi una a conflictului dintre codurile simultan în vigoare (de pildă judeţul lui vodă, diva- nul boieresc, dreptul romano-bizantin şi legea pămîntului); în perioada comunistă, codurile unice, civil şi penal, au fost stropite împărăteşte cu ucazuri (legi, decrete, hotărîri, re- guli şi norme date prin, de pildă, HCM-uri, adică Hotărîri ale Consiliului de Miniştri, similare OUG-urilor – Ordo- nanţelor de Urgenţă – ale României post-decembriste) care nu odată se nutreau din cîte un caz unic, dar adeseori se băteau cap în cap. De multe ori, însă, erau clar definite şi non-conflictuale, cum de pildă HCM-ul nr.56/1954
„privind scoaterea din Rezerva de Stat cu titlul de împru- mut a unor rulmenţi“.
*
Cine are căderea să dea un ucaz, o are şi pe aceea de a-l sprijini pe un singur caz. În statele autoritare sau totalitare, atari drepturi aparţin Unului, stăpînului, unde excesul ucazului–dintr-un–caz frizează absurdul şi iscă exasperarea şi spaima populaţiei. „Am hotărît să executăm un milion de ucraineni şi un biciclist“, îi spune Stalin lui Iejov. „De ce un biciclist?“, murmură călăul. „Ca să nu îndrăznească nimeni să mai întrebe şi de ucraineni“. Simetria dintre Unul stăpînului şi unicitatea cazului (al biciclistului, în acest caz; al accidentului celor şase tineri, în celălalt) nu ar trebui să fie trecută cu vederea, căci pe ea se construieşte esenţa ucazului ca excepţie. Şi să nu ne grăbim să pro- testăm judecîndu-i pe monştrii aflaţi la putere cînd şi cînd, căci această simetrie nu se regăseşte doar în legislaţiile to- talitare: ea îi aparţine oricărui tip de legiferare. E o condiţie formală a legitimităţii legiferării. Dominanţa condiţiei for- male legitimează fascismul, care, de la legiunile romane la birocraţia şi populismul moderne, îşi devoră substanţa pen- tru a-şi hrăni forma. Iar o justiţie, o legiferare ori o legitimare pro forma reprezintă esenţa corupţiei; pentru că substanţa acestor procese este idealitatea lor, gata să fie sacrificată de dragul formei, al ideologiilor, al trădărilor, deci.
Ideea de Lege e un orizont: cînd pare a se retrage, a deveni de neatins, a nu mai instrui practicile legale, ne simţim abandonaţi forţelor malefice ori absurde. Cînd, însă, acel orizont se apropie, invadîndu-ne, el devine inevitabil, gro- tesc, înspăimîntător: Eschil îl numeşte Anankê, sau anan- ghia, soţia lui Kronos, primordială ca și el. Anankê este Legea, la fel de inflexibilă ca legea gravitaţiei. Combinaţia orizontului în îndepărtare cu a celui în vertiginoasă apro- piere se regăsește în textele parabolice, singurele care pot păstra Legea în idealitatea sa. De exemplu, în cele kafkiene și mai ales în infinit repovestibila parabolă a ușii în faţa căreia se prezintă un ţăran „pentru a i se face dreptate“. Gardianul nu-l lasă să intre nici azi, nici mîine, nici peste un an, și ţăranul așteaptă, gardianul îi spune să aibă răb- dare, să nu încerce să se lupte cu el pentru a intra, pentru că în spatele primei uși e o alta, păzită de un gardian mult mai puternic decît el, și apoi de cine știe cîte alte uși (ierarhia justiţiei este infinită, după cum află Joseph K. în Procesul). Şi cînd, apropiindu-i-se ultima suflare, ţăranul îl întreabă pe gardian de ce în toţi anii ăștia nimeni nu a mai venit la ușa Legii, acela îi răspunde că ușa aceea era menită doar pen- tru el. Şi de cum va muri el, gardianul o va pecetlui și va pleca. Parabola se centrează halucinant pe un eveniment (singu- lar) prins între mișcările contrare ale orizontului Legii. Dimpotrivă, hermeneutica (elină), inclusiv hermeneutica legală, tratează orice eveniment ca pe un caz (particular – judecabil printr-un concept general). În hermeneutică, orizontul Legii se situează la o depărtare constantă, numită și distanţă critică.
Legea-cu-L-mare provine dintr-o teologie care o întru- pează în varii simulacre în cursul istoriei: mitul sau utopia, de pildă. Cea din urmă figurează, cel puţin din modernita- tea renascentistă, distanţa faţa de orice loc existent, absenţa evenimentelor, a individualităţii și a instrumentelor de schimb (bani, concepte, imagini). De aceea, utopia e in- coruptibilă. Cîtă vreme este o fantezie ludică și lucidă, ea rămîne, ca la Morus și Rabelais, povestea static-ironică a unei idei de perfecţiune. Ideea utopică este un orizont, sau poate o stea călăuzitoare. Cînd preceptele utopice sînt luate în serios și aplicate practicilor istorice, urmează atro- cităţile lui Campanella și Marx. Utopia și Legea sînt simi- lare prin absenţele care le sînt constitutive: evenimentele, banii, conceptele și imaginile. Dikç, zeiţa justiţiei în lumea clasică, e legată la ochi nu doar pentru a simboliza incoruptibilitatea Legii, ci și pentru a opri ochii de foc ai zeiţei, care ar arde întreagă omenirea întru perfectă dreptate (pereat mundus, fiat justitia!). Utopia este anti-parabolică, însă.
Iar parabolele (cele numite așa în Noul Testament sînt doar pilde) sînt extrem de rare; de cele mai multe ori, Legea ca orizont ideal este traficată în lumile reprezentării, unde e transformată în concept (al jurisprudenţei tuturor codurilor de legi), în echivalent general (isomorfismul pe- depsei cu crima, pe care Dante s-a canonit să-l demonstreze în Infernul), sau în eveniment-simulacru (show-ul proce- selor din cultura populară americană, unde „precedentul“ e chemat să confirme ferm mentalitatea de turmă; ori pro- cesele-show în care raţiunea era masacrată în Moscova terorizaţilor ani treizeci). Astfel Legea e transformată în opusul Legii; utopia în negativul său.
Analogia dintre Lege și ucaz este una complexă. Privită prin prisma gîndirii parabolice, ea devine adevărată doar cu preţul pierderii speranţei într-o justiţie justă. Mai întîi, ucazul – unde ‚u’-ul iniţial trebuie citit și ca privativul ‚u’ din „utopie“, adică „fără loc“ – înseamnă „fără caz“. Ucazul e, astfel, un edict abstract, diferit de Lege prin faptul că este pur discursiv, în timp ce Legea – ideală – este non-dis- cursivă, ea existînd în afara cuvintelor, a imaginilor și a conceptelor. Ucazul mimează Legea, și este cu atît mai vio- lent (deci mai slab), cu cît încearcă mai insistent să o înlo- cuiască. Pe de altă parte, Legea și ucazul sînt, însă, identic opuse democraţiei. Aceasta din urmă încearcă, idealiter, să aducă la un echilibru cîmpurile de forţă ale simulacrelor Legii și ale realismului impus al ucazurilor (de prim exem- plu, între ucazurile capitalului și simulacrele Legilor capi- talului). Sigur că democraţia modernă, iscată din capital, cu care se împletește și de care se împleticește într-un mă- nunchi baroc de bătălii între bandele Möbius, e și încer- carea de a echilibra alte forţe ale unor entităţi opuse de-a lungul altor axe: bogăţie/sărăcie; stînga/dreapta; terorism/ antitero; globalism/naţionalism... Dar, cum o spunea John Adams, răstimpul dintre nașterea și sinuciderea democra- ţiei e, cel mai adesea, fulgerător. Căci democraţia e doar aparent o mediocră mediere între extreme; în timp, ea e speranţa, dramatizarea, epuizarea și purificarea prin trans- formare în ucaz a Legii. Democraţia e marele caz al ucazu- lui: un scurt și nutritiv carnaval al corupţiei.
Umanului, Legea îi este altéră, iar ucazul – eviscerarea. Dar contrapartea umană a amîndurora, ultimul punct de rezistenţă în faţa neantului, e bunul simţ.
Cine are căderea să dea un ucaz, o are şi pe aceea de a-l sprijini pe un singur caz. În statele autoritare sau totalitare, atari drepturi aparţin Unului, stăpînului, unde excesul ucazului–dintr-un–caz frizează absurdul şi iscă exasperarea şi spaima populaţiei. „Am hotărît să executăm un milion de ucraineni şi un biciclist“, îi spune Stalin lui Iejov. „De ce un biciclist?“, murmură călăul. „Ca să nu îndrăznească nimeni să mai întrebe şi de ucraineni“. Simetria dintre Unul stăpînului şi unicitatea cazului (al biciclistului, în acest caz; al accidentului celor şase tineri, în celălalt) nu ar trebui să fie trecută cu vederea, căci pe ea se construieşte esenţa ucazului ca excepţie. Şi să nu ne grăbim să pro- testăm judecîndu-i pe monştrii aflaţi la putere cînd şi cînd, căci această simetrie nu se regăseşte doar în legislaţiile to- talitare: ea îi aparţine oricărui tip de legiferare. E o condiţie formală a legitimităţii legiferării. Dominanţa condiţiei for- male legitimează fascismul, care, de la legiunile romane la birocraţia şi populismul moderne, îşi devoră substanţa pen- tru a-şi hrăni forma. Iar o justiţie, o legiferare ori o legitimare pro forma reprezintă esenţa corupţiei; pentru că substanţa acestor procese este idealitatea lor, gata să fie sacrificată de dragul formei, al ideologiilor, al trădărilor, deci.
Ideea de Lege e un orizont: cînd pare a se retrage, a deveni de neatins, a nu mai instrui practicile legale, ne simţim abandonaţi forţelor malefice ori absurde. Cînd, însă, acel orizont se apropie, invadîndu-ne, el devine inevitabil, gro- tesc, înspăimîntător: Eschil îl numeşte Anankê, sau anan- ghia, soţia lui Kronos, primordială ca și el. Anankê este Legea, la fel de inflexibilă ca legea gravitaţiei. Combinaţia orizontului în îndepărtare cu a celui în vertiginoasă apro- piere se regăsește în textele parabolice, singurele care pot păstra Legea în idealitatea sa. De exemplu, în cele kafkiene și mai ales în infinit repovestibila parabolă a ușii în faţa căreia se prezintă un ţăran „pentru a i se face dreptate“. Gardianul nu-l lasă să intre nici azi, nici mîine, nici peste un an, și ţăranul așteaptă, gardianul îi spune să aibă răb- dare, să nu încerce să se lupte cu el pentru a intra, pentru că în spatele primei uși e o alta, păzită de un gardian mult mai puternic decît el, și apoi de cine știe cîte alte uși (ierarhia justiţiei este infinită, după cum află Joseph K. în Procesul). Şi cînd, apropiindu-i-se ultima suflare, ţăranul îl întreabă pe gardian de ce în toţi anii ăștia nimeni nu a mai venit la ușa Legii, acela îi răspunde că ușa aceea era menită doar pen- tru el. Şi de cum va muri el, gardianul o va pecetlui și va pleca. Parabola se centrează halucinant pe un eveniment (singu- lar) prins între mișcările contrare ale orizontului Legii. Dimpotrivă, hermeneutica (elină), inclusiv hermeneutica legală, tratează orice eveniment ca pe un caz (particular – judecabil printr-un concept general). În hermeneutică, orizontul Legii se situează la o depărtare constantă, numită și distanţă critică.
Legea-cu-L-mare provine dintr-o teologie care o întru- pează în varii simulacre în cursul istoriei: mitul sau utopia, de pildă. Cea din urmă figurează, cel puţin din modernita- tea renascentistă, distanţa faţa de orice loc existent, absenţa evenimentelor, a individualităţii și a instrumentelor de schimb (bani, concepte, imagini). De aceea, utopia e in- coruptibilă. Cîtă vreme este o fantezie ludică și lucidă, ea rămîne, ca la Morus și Rabelais, povestea static-ironică a unei idei de perfecţiune. Ideea utopică este un orizont, sau poate o stea călăuzitoare. Cînd preceptele utopice sînt luate în serios și aplicate practicilor istorice, urmează atro- cităţile lui Campanella și Marx. Utopia și Legea sînt simi- lare prin absenţele care le sînt constitutive: evenimentele, banii, conceptele și imaginile. Dikç, zeiţa justiţiei în lumea clasică, e legată la ochi nu doar pentru a simboliza incoruptibilitatea Legii, ci și pentru a opri ochii de foc ai zeiţei, care ar arde întreagă omenirea întru perfectă dreptate (pereat mundus, fiat justitia!). Utopia este anti-parabolică, însă.
Iar parabolele (cele numite așa în Noul Testament sînt doar pilde) sînt extrem de rare; de cele mai multe ori, Legea ca orizont ideal este traficată în lumile reprezentării, unde e transformată în concept (al jurisprudenţei tuturor codurilor de legi), în echivalent general (isomorfismul pe- depsei cu crima, pe care Dante s-a canonit să-l demonstreze în Infernul), sau în eveniment-simulacru (show-ul proce- selor din cultura populară americană, unde „precedentul“ e chemat să confirme ferm mentalitatea de turmă; ori pro- cesele-show în care raţiunea era masacrată în Moscova terorizaţilor ani treizeci). Astfel Legea e transformată în opusul Legii; utopia în negativul său.
Analogia dintre Lege și ucaz este una complexă. Privită prin prisma gîndirii parabolice, ea devine adevărată doar cu preţul pierderii speranţei într-o justiţie justă. Mai întîi, ucazul – unde ‚u’-ul iniţial trebuie citit și ca privativul ‚u’ din „utopie“, adică „fără loc“ – înseamnă „fără caz“. Ucazul e, astfel, un edict abstract, diferit de Lege prin faptul că este pur discursiv, în timp ce Legea – ideală – este non-dis- cursivă, ea existînd în afara cuvintelor, a imaginilor și a conceptelor. Ucazul mimează Legea, și este cu atît mai vio- lent (deci mai slab), cu cît încearcă mai insistent să o înlo- cuiască. Pe de altă parte, Legea și ucazul sînt, însă, identic opuse democraţiei. Aceasta din urmă încearcă, idealiter, să aducă la un echilibru cîmpurile de forţă ale simulacrelor Legii și ale realismului impus al ucazurilor (de prim exem- plu, între ucazurile capitalului și simulacrele Legilor capi- talului). Sigur că democraţia modernă, iscată din capital, cu care se împletește și de care se împleticește într-un mă- nunchi baroc de bătălii între bandele Möbius, e și încer- carea de a echilibra alte forţe ale unor entităţi opuse de-a lungul altor axe: bogăţie/sărăcie; stînga/dreapta; terorism/ antitero; globalism/naţionalism... Dar, cum o spunea John Adams, răstimpul dintre nașterea și sinuciderea democra- ţiei e, cel mai adesea, fulgerător. Căci democraţia e doar aparent o mediocră mediere între extreme; în timp, ea e speranţa, dramatizarea, epuizarea și purificarea prin trans- formare în ucaz a Legii. Democraţia e marele caz al ucazu- lui: un scurt și nutritiv carnaval al corupţiei.
Umanului, Legea îi este altéră, iar ucazul – eviscerarea. Dar contrapartea umană a amîndurora, ultimul punct de rezistenţă în faţa neantului, e bunul simţ.
